Motivul pentru care am decis să devin psihoterapeut a fost pentru că îmi doream să trăiesc într-o lume mai bună, cu mai multă compasiune și plină de oameni mai empatici și mai conștienți de sine.

Mi-am dat atunci seama că este important să încep cu mine.

Am avut multă muncă în propriul meu proces terapeutic și abia apoi am avut curajul să țin o ședintă cu un client.

Încă sunt momente în care îmi pun problema dacă sunt un psihoterapeut îndeajuns de bun și astfel, fac tot posibilul să mă îmbunătățesc ca specialist, în fiecare zi.

Cu toate că sunt psihoterapeut, am avut mult de muncă în procesul meu terapeutic.

Am avut sentimentul că nu merit să fiu văzută, auzită și că este mult mai bine să fiu cât mai mică, poate chiar invizibilă.

Experiența mea a fost că, de cele mai multe ori, atunci când m-am făcut văzută, am rămas cu percepția, din interacțiunea cu ceilalți, că nu este o idee bună și că este mult mai sănătos să nu mă las observată.

După ceva timp, părți din mine care își doreau să fie văzute, auzite, poate chiar admirate, au început să urle.

Au început să urle atât de tare, încât am fost nevoită să mă uit la ele și să le înțeleg.

Teama de singurătate era una dintre temerile mele de când eram mică și a fost sursa mai multor atacuri de panică pe care le-am avut de-a lungul anilor.

În timp, și parcă pe nesimțite, singurătatea a devenit aliatul meu.

În singurătate, am putut să stau cu mine în liniște și să cunosc mai bine aspecte din interiorul meu care nu se lăsau văzute, simțite și care nu ieșeau la iveală în prezența altor oameni. Aspecte pe care le îngropasem atât de adânc, încât nu le-aș mai fi recunoscut niciodată. Ele ar fi devenit invizibile, iar eu, m-aș fi ascuns toată viața.

Sunt tot felul de metode prin care îngropăm ‘urâtul’ din noi, muncind prea mult, dezvoltând diferite obiceiuri nesănătoase, care însă, la nivel superficial, ne ajută să ne simțim mai bine. Cel puțin pentru o perioadă.

Un autor și psihoterapeut care îmi place mult, Bill Cornell, vorbește frumos despre “urâtul” din interiorul nostru și cât de dificil este uneori să îl aducem la vedere, inclusiv în terapie, fiind însoțit de enorm de multă rușine și neadecvare.

Am lucrat mult cu mine pentru a mă lăsa văzută și pentru a accepta că unor oameni nu le voi fi pe plac și că, poate, voi fi criticată sau și mai rău, nu voi fi criticată direct, însă îmi voi imagina că sunt.

Apoi, am lucrat mult la mine să mă privesc cu tot cu ce nu vroiam eu să văd la mine.

Cu toate aspectele mai puțin plăcute. Cu toate liniile strâmbe, nedrepte, triste, furioase, panicate, neadaptate, smiorcăite.

Cu toate lacrimile neșterse, prelinse pe obraji.

Cu corpul încovoiat într-un cocon nesfârșit din care nu mai doream să ies. Cu toată forța din urletul nedreptății pe care am trăit-o.

Cu toată incoerența din momentele în care mă simțeam foarte vulnerabilă și nu era nimeni acolo să o observe sau să o înteleagă. Nimeni în afară de mine. Și uneori, terapeuta mea.

Atunci, abia, am ajuns să mă înțeleg și să mă port cu mult mai multă compasiune față de mine.

Au fost momente în terapie în care a apărut și panica, dar și amuțirea, ambele asociate unei idei că nu îmi voi mai reveni niciodată la cine eram înainte. Am acceptat că așa este. Și că este normal să fie așa.

M-am lăsat atunci să simt tristețea pierderii și restul de emoții care vin la pachet atunci când pierzi ceva sau pe cineva care îți este tare drag.

M-a ajutat atunci să mă contectez cu iubirea pe care o merit, chiar dacă uneori se simte că am pierdut părți din mine pe care nu le voi mai putea recupera niciodată și că, m-am transformat astfel, în altcineva. O persoană, pe care, pe alocuri, nu o recunosc.

Fata pe care o știam este acum o femeie puternică așa cum nu am crezut vreodată că voi fi, dar îmi doream.

Așteaptă-te să fii și tu surprins/surprinsă de cine vei fi la sfârșitul procestului tău terapeutic.

Am decis astfel, că este important să mă las văzută cu tot cu vulnerabilitatea mea. Cu tot cu lipsa încrederii. Cu tot cu teama de a fi criticată. Cu tot cu lipsurile, dar și cu deschiderea de a arăta că este ok să nu fim perfecți.

Și, chiar dacă este neobișnuit sau ciudat să am o descriere pe site în care nu mă prezint ca fiind extraordinară, aleg să fiu în contact cu mine ca om și să scriu despre cât de vulnerabilă este experiența asta.

Am trecut prin episoade depresive majore de mai multe ori de-a lungul vieții și m-am luptat cu multe momente de vulnerabilitate, iar teama s-a dovedit a fi copleșitoare atunci când se transforma în atacuri de panică.

Însă, se cerea văzută și auzită. Primită și simțită.

Puterea de a sta, a face loc și a simți aceste aspecte neplăcute, nedorite ale ființei mele m-a schimbat și m-a transformat.

M-a ajutat să fiu cine sunt astăzi. Nu sunt perfectă sau aproape de perfecțiune și nici nu vreau să mă prezint ca și cum aș fi.

Dacă aș scrie aici doar despre realizările mele profesionale ar fi ca și cum v-aș arăta doar o parte din mine, o parte care este foarte facil de arătat.

V-aș arăta partea mea bună, frumoasă, fără riduri, fără defecte și eventual modificată în photoshop.

Însă, de data aceasta, aleg să mă prezint așa cum îmi încurajez clienții să se prezinte. Aleg să mă prezint așa cum sunt: vulnerabilă, imperfectă și uneori, plină de suferință.

Suferință care m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce trec oamenii pe care îi intâlnesc și să le admir curajul de a se uita la ei înșiși și de a se arăta în fața altcuiva și fără măști.

P.S.

El este Yang, el a avut grijă să pun aici și un CV :)

și a decis să fie în engleză pentru că lucrez și în engleză :)