Despre relația cu rușinea în psihoterapia persoanelor cu adicții și nu numai

Am decis să scriu acest articol deoarece m-am confruntat, la rândul meu cu această trăire emoțională și îmi dau seama că poate fi un subiect potrivit pentru o dezbatere mai amplă. Dacă se va întâmpla asta, te rog să îmi scrii să îmi spui ce a rezonat în tine citind acest articol.

Am pornit de la starea de rușine pe care o am legat de a mă promova ca specialist, un sentiment intens de neadecvare și de a fi diferită.

Este oare de dorit să îți fie rușine? Sau poți ajunge să fii de-a dreptul nerușinat?

Mă găsesc răspunzând în interiorul meu, unei norme culturale sau unui părinte normativ care are păreri despre cum ar trebui să arate, să se îmbrace și să scrie un psihoterapeut. Cât ar trebui să vorbească sau nu. Cum ar trebui să se prezinte în fața altcuiva.

Și deja îmi este rușine. Îmi este rușine să fiu autentică, deoarece îmi imaginez că modul în care eu sunt eu, nu se potrivește cu rolul de psihoterapeut. Ușor, ușor, percepându-mă într-o nepotrivire și diferență față de ceilalți, rușinea se transformă în teamă. Îmi este teamă că voi ajunge la un celălalt pe care mi-l imaginez ca un monstru judecător. Sau că toți ceilalți sunt diferiți și mult mai potriviți acestei forme percepute ca normă decât sunt eu. Văd acest moment cu un potențial ridicat să se creeze o ruptură între mine și celălalt, în relația dintre noi. Suntem atât de diferiți încât nu putem fi împreună în același loc.

Pe de o parte îmi vine să șterg ce am scris aici, să închid laptopul și să plec. Continui totuși să scriu, mă conformez, mă adaptez și fac ce se face pentru a arăta ca ceilalți. În normă. Ca să nu mor de foame.

Undeva, mult mai ascunsă vederii, mică și plăpândă este o parte din interiorul meu care ar da orice să scape din acest loc. Din locul în care este nevoie să se arate, trebuie să fie văzută și eventual plăcută.

Vrea mult de tot să fugă la munte cât mai repede, să nu scrie niciun articol, să nu avanseze în profesie pentru că a avansa înseamnă mai multa vizibilitate, când tot ce îmi doresc este să mă ascund printr-un refugiu, pe lângă un vârf de munte, fără semnal la telefon și să ascult glasul vântului cum mișcă ramurile copacilor. Și ciripitul păsărilor. Să mă uit la norii pufoși cum sunt mișcați de vânt și să mă cațăr pe stânci ținându-mă de lanțuri.

Dar să nu fiu prinsă în lanțuri. În lanțurile nesfârșite ale lui ‚trebuie să’

Mă întorc la rușine. Pentru că aleg să mă arăt. Mă întreb dacă mi-ar mai fi rușine dacă aș considera că mă încadrez în forma dorită, așteptată de ceilalți? Dacă aș fi conformă? Dacă m-aș aștepta să fiu plăcută și nu respinsă sau judecată?

Probabil că nu.

Rușinea.

Ce este ea?

Rușinea este o emoție fundamentală, care poate influența profund comportamentele și relațiile interumane. Daniela Luca în cartea ei „Rușinea” subliniază că aceasta emoție nu este doar o reacție personală, ci și un fenomen social, această trăire fiind învățată în relația cu ceilalți și cu normele sociale la care este nevoie să ne adaptăm.

‚Băi dar ție chiar nu ți-e așa un pic rușine?’

‚Rușine să vă fie!’

‚Ești chiar nerușinat’

‚Doamne, oamenii ăștia nu au deloc rușine’

„da’ chiar așa?”

„nu ți-ar fi rușine”

Îmi vin în minte câteva expresii pe care le-am auzit de multe ori de-a lungul anilor.

Rușinea poate contribui la dezvoltarea unor probleme de sănătate mentală, inclusiv anxietate și depresie. Este important să recunoaștem și să abordăm aceste sentimente pentru a promova o sănătate emoțională mai bună.

Rușinea este adesea legată de așteptările și normele sociale. Comportamentele care deviază de la aceste norme pot genera sentimente de rușine, atât la nivel individual, cât și colectiv. De exemplu, o persoană care nu respectă normele culturale poate simți rușine, dar și comunitatea poate reacționa prin stigmatizare. Sentimentul de rușine poate descuraja comportamentele considerate inacceptabile, promovând conformitatea.

Ea poate influența modul în care persoanele se percep în raport cu grupurile din care fac parte. De exemplu, rușinea legată de statutul socio-economic sau de alte caracteristici personale poate afecta sentimentul de apartenență și identitate.

Persoanele care se simt rușinate pot evita interacțiunile sociale sau pot avea dificultăți în a forma legături sănătoase, ceea ce poate duce la izolare socială.

Rușinea este adesea asociată cu subiecte tabu, despre care nu vorbim, cum ar fi sănătatea mintală, dependențele, traumele, sexualitatea. Aceasta poate duce la stigmatizare, împiedicând oamenii să caute ajutor sau să discute deschis despre problemele lor.

Părintele cultural se referă la persoanele sau grupurile care influențează normele, valorile și comportamentele într-o comunitate. Aceștia pot include lideri de opinie, educatori, artiști sau activiști care modelează percepțiile sociale.

Ce mă motivează să continui să scriu și să mă arăt este speranța de a deschide subiecte către oameni și comunități despre problemele legate de stigmatizare, sănătatea mintală, dependențe sau alte subiecte despre care se simte că este mai bine să nu vorbim sau s-a simțit că nu avem voie să vorbim.

Speranța că putem să devenim conștienți de noi în relație cu ceilalți.

De impactul pe care îl avem atunci când suntem mai calzi, mai empatici și reușim prin înțelegerea noastră, în primul rând să aducem mai multă compasiune în relația cu ceilalți. Oricine ar fi celălalt.

Stigmatizarea și etichetarea din partea oamenilor aduce în preajma sentimentul de a fi diferit, de a fi greșit, de a nu fi ok și agravează suferința ambelor părți. Uneori poate, vorbește despre rupturi și răni mult mai vechi decât putem fi conștienți.

Stigmatizarea poate duce la excluderea socială a persoanelor, afectându-le oportunitățile de muncă și relațiile interumane.

Persoanele stigmatizate pot experimenta sentimente profunde de rușine, ceea ce le poate împiedica să caute ajutor sau să se integreze în comunitate.

Valorile și normele culturale pot influența percepția asupra consumului de substanțe.

În unele culturi sau în anumite perioade, consumul de alcool, tutun sau droguri poate fi normalizat, ceea ce poate duce la o acceptare mai mare a persoanelor care au găsit această modalitate de a face față trăirilor lor.

În societățile care stigmatizează anumite tipuri de adicții, iar altele sunt normalizate, fac parte din ce este normal, din punct de vedere cultural, unele peroane pot evita să caute ajutor din cauza fricii de a fi judecați și a nu mai face parte din grupul respectiv.

Un mediu cald și empatic, plin de acceptare, în care se pot exprima, aduce cu sine o probabilitate ridicată ca persoanele să poată să facă loc simțirilor emoționale, inclusiv rușinii și să aleagă să facă față trăirilor emoționale într-un mod diferit.

Am traversat multe momente în practica mea în care, lucrând cu persoane care au reușit să fie abstinenți și să nu consume pentru o perioadă, poate chiar îndelungată, mai multe luni sau chiar ani, au recăzut și au început să consume din nou. În acele momente, sentimentul de rușine dar și curajul cu care se arată împreună cu aceasta vulnerabilitate venind la ședință și vorbind despre asta, este extrem de emoționant și important.

Sunt momente cu o valoare puternică, în care persoana poate înțelege mai bine cum îi servește consumul și ce îi aduce, ce pansează și nu s-a vindecat încă sau nici nu se poate vindeca vreodată, însă este important de observat și înțeles în așa fel încât consumul să nu fie varianta la care să meargă automat. Să existe un spațiu în care să simtă că poate să aibă controlul și nu să fie controlat.

Stând cu aceste idei legate de control, mă duc cu gândul și la contexte politice și culturale actuale sau mai puțin actuale.

Impactul comunismului și amprentele sale printre noi, pasate din generație în generație ca un cartof fierbinte de care doar unii devin conștienți.

Cenzura și controlul: Regimul comunist a exercitat un control strict asupra expresiei culturale, ceea ce a dus la o uniformizare a valorilor. Aceasta a putut crea un mediu în care adicțiile erau mai puțin discutate și, prin urmare, mai puțin înțelese, dar, în același timp și una dintre formele prin care te puteai rebeliza în fața unor norme rigide.

Consider că a creat premisele unui mediu plin de falsitate în care autenticitatea și abaterea de la norma deveneau cu potențial de a fi închis și de a muri. Era vital să fii conform. Normal. Fără abateri de la ce era considerat pe atunci ‚normal’.

A creat contextul în care oamenilor le era frică să vorbească, să spună ce îi supără și să aleagă omul cu care să vorbească despre asta. Ce văd eu ca a rămas cu noi, într- o lume cu mai multă libertate, însă un aspect mai puțin conștientizat este rușinea.

Când îți este teamă să spui ce trăiești, dar trăiești și simți pentru că ești om și vrei să spui ce se întamplă cu tine; îți dorești să se schimbe lucrurile, să trăiești într-o lume mai bună, mai sigură, mai liberă; atunci, frustrarea devine parte din experiența zilnică și uneori, se simte că se acumulează, devine prea mult de dus. Este un prea plin de rău. De stare neplăcută, de disconfort, de neplăcere. Iar biologic, organismul nostru este obișnuit să caute homeostazia, sau starea de liniște, echilibru sau oricum o stare lipsită de neplăcere, dacă nu chiar plăcere.

Astfel automat, orientarea va fi către ‚a rezolva’ aceasta stare. Dar cum?

Și de când?

Atunci când suntem bebeluși, și simțim disconfort, fie că ne este foame, frig, somn, plângem. Plângem pentru ca mama sau tata să își dea seama ce se întâmplă și să ‚rezolve’ situația. Să ne dea de mâncare, de băut, să ne ajute să ne liniștim dacă suntem prea supărați sau obosiți. Să ne învețe cum să ne liniștim.

Dar uneori părinții sunt la rândul lor stresați, agitați sau într-o stare lipsită de homeostazie, din diferite motive.  Legând de perioada comunismului, unul dintre ele poate fi și că nu și-au dorit un copil, însă au fost nevoiți să îl păstreze. Au fost nevoiți să îl iubească.

Ce se întâmplă atunci?

Bebelușii sau copiii rămân cu starea de disconfort nerezolvată, neliniștită, lăsată înspre a fi liniștită. Cum? Ce face un copil mic care nu își poate procura singur mâncare? Ce poate face?

Plânge pănă când epuizează toate resursele și adoarme.

Însă, acel disconfort, acea nevoie, nu a fost rezolvată. El rămâne cu ea. Și cu obișnuința, mai ales dacă este ceva ce se repetă, că nu va veni cineva în întâmpinarea nevoii sale.

Ușor, ușor, copilul învață să nu mai plângă, să nu mai ceară. Să nu se mai agite pentru a cere. Caută totuși moduri de a rezolva agitația, de a atinge homeostazia. Ne putem imagina cum poate sa arate asta?

Daca are noroc, poate găsi moduri adaptative de face asta cum ar fi sa se joace și să își verse frustrarea pe jucării sau să adoarmă. Însă, îi va lipsi experiența de a se regla emoțional în relație cu un alt om.

Ce se întâmplă oare atunci când copilul este în preajma unui părinte extrem de îngrijorat și anxios, prea atent, hipervigilent, speriat, dornic să se adapteze la „ce spune lumea”, la norme?

Copilul învață aceste modalități de reacție la stres și moduri de răspuns la nevoile sale.

De acum înainte, se va aștepta ca lumea, ceilalți oameni să facă la fel. Va proiecta pe un celălalt proprii părinți și se va aștepta la un răspuns similar.

Ce se întâmplă cu un copil care primește mesajul de “este rușine să...’? se va retrage, se va simți inadecvat, va face ce poate să se adapteze normelor, să fie conform sau va găsi forme în care să se rebelizeze de la aceste norme, mai ales daca îi par absurde.

Ce se întâmplă cu un copil care nu primește deloc mesaje legate de rușine? Se poate simți mai liber, iar în extrem se poate comporta inadecvat în raport cu anumite norme sociale și poate risca să fie criticat, judecat sau neacceptat, respins.

In contextul adicțiilor, ne putem gândi la rușine ca parte din experiența de a fi altfel, diferit și în căutarea unei acceptări a acestui diferit. Cu oameni care trăiesc experiențe similare de diferit și care le pot înțelege trăirea emoțională.

Atunci când ne modificăm sistemul nervos central cu ajutorul unei substanțe, ajungem să avem trăiri emoționale similare. Vom fi la fel și ne vom accepta unii pe ceilalți. În contextul adicțiilor se vorbește despre anturaj și de multe ori se dă vina pe el.

“din cauza anturajului, noi nu l-am învățat așa, la noi în familie nu se bea” o altă formă în care îsi face simțită prezența rușinea în sistemul familial.

Eu mă gândesc la un grup în care persoanele experimentează starea de a fi acceptați așa cum sunt. Și în urma acceptării și înțelegerii traumelor și nepotrivirilor din trecut să putem face spațiu diferitului. Din acest loc apare schimbarea.

Așa că vino cum ești. 😊

Știu că nu este ușor să te aduci la terapie. Știu din proprie experiență. Nici mie nu îmi este ușor să fiu văzută și să îmi imaginez că voi fi acceptată așa cum sunt dacă mă arăt.

Hai să construim împreună un spațiu cu mai multă acceptare. Și eu am nevoie de el. La fel de mult ca tine.